Venezuela

Venezuela (denumire oficială: República Bolivariana de Venezuela) este o țară situată în nordul Americii de Sud, cuprinzând terminațiile nordice ale Munților Anzi (care depășesc 5000 m), câmpia fluviului Orinoco și Podișul Guyanelor (care ajunge la 3000 m), dispuse în ordine de la nord-vest spre sud-est. Pe un afluent al râului Caroní se află cascada Angel, cea mai înaltă din lume (978 m). În Venezuela predomină populația de origine europeană. Venezuela este una din țările cele mai urbanizate din America Latină. Principalele orașe sunt Caracas, Valencia și Maracaibo. Marea majoritate a populației trăiește în orașele din nordul țării.

Teritoriul țării a fost casa a mai multe triburi importante de amerindieni, de exemplu caribs. Acesta a fost primul trib văzut de către Cristofor Columb în anul 1498. Curând după aceasta au început procesele de colonizare și de amestecare culturală. Venezuela a fost prima țară din America Latină care și-a proclamat independența față de coroana spaniolă, un proces care a fost consolidat de Bătălia de Carabobo și Bătălia navală de pe lacul Maracaibo, din anul 1823, cu expulzarea definitivă a trupelor spaniole. După un lung capitol de conflicte civile, republica a găsit calea de modernizare notorie prin guvernele autoritare. La mijlocul secolului al XX-lea a început lupta pentru un sistem democratic, care a început după răsturnarea generalului Marcos Pérez Jiménez, în anul 1958. Datorită boom-ului petrolier, Venezuela a cunoscut o lungă perioadă de creștere economică intensă, care a fost întreruptă de criza energetică din anii 1980, ceea ce a dus la o perioadă de instabilitate politică și socială urmată de suișuri și coborâșuri financiare.

Spre deosebire de alte state sud-americane, Venezuela dispune de mari rezerve de petrol (fiind al cincilea producător de petrol pe plan mondial) și gaze naturale, astfel că după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, Venezuela a devenit dintr-o țară subdezvoltată exportatoare de produse agricole(cafea și cacao), o țară cu posibilități financiare pentru dezvoltare. Căderea prețului petrolului în anii 1980 au împins țara într-o criză economică de lungă durată și inflație, rata sărăciei atingând 66% în 1995 , PIB-ul pe cap de locuitor din anul 1998 scăzând la nivelul din 1963, la o treime din valoarea sa maximă din anul 1978 Revenirea prețului petrolului după 2001 a impulsionat economia venezuelană, cu toate că Criza financiară din 2007-2008 a încetinit creșterea economică.

Venezuela are de asemenea resurse clasice ca: minereu de fier și minereuri neferoase (bauxită îndeosebi). Resursele de petrol sunt exploatate în jurul și interiorul Lacului Maracaibo, în câmpia și delta fluviului Orinoco; petrolul se prelucrează în centre situate pe litoral (ca de exemplu Valencia). Fierul se exploatează în Podișul Guyanelor (Cerro Bolivar) și este destinat îndeosebi exportului. Datorită resurselor hidroenergetice bogate, Venezuela și-a dezvoltat foarte mult sistemul de hidrocentrale (hidrocentrala Guri, situată pe râul Caroní, este una dintre cele mai mari din lume). În privința agriculturii se remarcă producția de cafea, trestie de zahăr, manioca, banane și nuci de cocos. Transporturile sunt mai dezvoltate pe litoral, unde se află și principalele porturi.

Etimologie

În 1499, o expediție condusă de Alonso de Ojeda a vizitat coasta Venezuelei. Casele pe picioroange din zona lacului Maracaibo i-au reamintit navigatorului Amerigo Vespucci de orașul Veneția, astfel că a numit regiunea Veneziola, care în limba toscană contemporană (limba maternă a lui Vespucci) însemna "Mica Veneție". Numele și-a dobândit forma actuală de ortografie ca urmare a influenței spaniole. Cu toate acestea, deși povestea despre Vespucci rămâne versiunea cea mai populară și acceptată pentru a explica originea numelui țării, mai există o altă explicație după Martín Fernández de Enciso, un membru al echipajului lui Vespucci și Ojeda. În lucrarea sa Summa de Geografía el afirmă că au găsit o populație băștinașă, care s-au numit Veneciuela sugerând că numele de „Venezuela” poate că a evoluat din cuvântul nativ.

Istorie

Epoca precolumbiană

Se presupune că Venezuela a început să fie populată cu cel puțin 15.000 de ani în urmă, cele mai vechi vestigii istorice fiind descoperite pe malul râului Pedregal în vestul Venezuelei. Artefactele de vânătoare din pleistocenul târziu, inclusiv lănci, au fost găsite într-o serie similară de situri în nord-vestul Venezuelei sub denumirea „El Jobo”; datarea cu carbon arată că ele sunt din anii 13,000 spre 7,000 Î.Hr..

Nu se cunoaște exact câți oameni trăiau în Venezuela înainte de colonizarea spaniolă, probabil populația era în jur de un milion de persoane.

Colonizarea și dominația spaniolă

În anul 1498, în timpul celei de a treia călătorii, Cristofor Columb a navigat în apropierea deltei fluviului Orinoco, debarcând apoi în Golful Paria. A fost încântat de cele văzute, scriind în scrisoarea către Ferdinand al II-lea de Aragon și Isabela I a Castiliei că a ajuns în Raiul de pe Pământ. Colonizarea de către spanioli a început din 1522, prima așezare a coloniștilor fiind în actualul oraș Cumaná. În secolul al 16-lea Guaicaipuro (n.1530–m.1568) și Tamanaco (m. 1573) au încercat să opună rezistență incursiunilor spaniole, dar noii veniți i-au supus. Tamanaco a fost ucis din ordinul fondatorului Caracasului, Diego de Losada.

În secolul al 16-lea, de-a lungul colonizării spaniole, mulți băștinași au fost convertiți la catolicism. În primii ani ai colonizării spaniolii s-au concentrat pe partea nordică a țării, dar apoi la mijlocul secolului al 18-lea colonia s-a extins de-a lungul râului Orinoco. Aici Ye'kuana (mai târziu cunoscut ca Makiritare) a organizat o rezistență serioasă în anii 1775 și 1776.

Așezările spaniole estice din Venezuela au fost încorporate în Noua Provincie Andaluzia. Administrată de Audiența Regal din Santo Domingo de la începutul secolului al 16-lea, cea mai mare parte din Venezuela fiind încorporată în Noua Granadă la începutul secolului al XVIII-lea, și au fost reorganizate apoi ca regiuni autonome în 1776. Caracas a fost fondat în 1576 în regiunea centrală a coastei, fiind foarte bine poziționat pentru că în apropiere era portul din La Guaira. Localizarea într-o vale muntoasă îi oferea protecție față de atacurile piraților și fiind într-o zonă cu pământ fertil și climat sănătos.

Independența

După o serie de revolte fără succes, Venezuela, sub conducerea lui Francisco de Miranda, un mareșal venezuelan care a luptat în Revoluția americană și Revoluția franceză, și-a declarat independența la 5 iulie 1811, moment care marchează începutul Războiului de Independență al Venezuelei. În ciuda cutremurului devastator din 1812 care a lovit Caracas-ul, Venezuela s-a declarat prima Republică a Venezuelei, dar a fost înfrântă. Cea de-a doua Republică a Venezuelei a fost proclamată la 7 august 1813, ea a durat doar câteva luni, fiind zdrobită ca și prima.

Suveranitatea a fost obținută după ce Simón Bolívar, ajutat de José Antonio Páez și Antonio José de Sucre, au învins în Bătălia de la Carabobo la 24 iunie 1821. Victoria lui José Prudencio Padilla și Rafael Urdaneta din bătălia de la Lacul Maracaibo din 24 iulie 1823 a ajutat la obținerea independenței Venezuelei. Congresul l-a numit pe Bolivar în fruntea armatei, care a eliberat câteva țări și a fondat statul Columbia Mare.

Sucre, câștigând multe bătălii pentru Bolívar, a devenit cel de al doilea președinte al Boliviei. Venezuela a rămas ca parte a Marii Columbii până în 1830, când o rebeliune condusă de Páez a proclamat noua independență a Venezuelei. Páez a devenit primul președinte al noii republici. Pierderile umane din aceste două decenii de războaie se estimează între 1/4-1/3 din toată populația țării (inclusiv, probabil, o jumătate din populația albă), în anul 1830 pierderile fiind estimate la 800 000 persoane.

Secolul al XIX-lea

Perioada caudilismului și Războiul Federal

Marea majoritate a secolului al XIX-lea din Venezuela s-a caracterizat prin tulburări politice și conducerea țării de către dictatori, inclusiv José Antonio Páez, conducătorul luptei pentru independență care a fost președinte trei mandate, timp de unsprezece ani, între anii 1830-1863. Acestea au culminat prin Războiul Federal (1859–1863), un război civil în care și-au pierdut viața sute de mii de persoane. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea Antonio Guzmán Blanco, un alt caudillo, a fost la conducerea țării timp de treisprezece ani, între 1870 - 1887, cu alți trei președinți intercalați în această perioadă. În 1895 lunga dispută cu Regatele Unite pentru teritoriul Guayana Esequiba – pe care Marea Britanie o pretindea ca fiind un teritoriu aparținând Guyana Britanice, dar pe care și Venezuela o revendica – a declanșat Criza din Venezuela din 1895 în care William L. Scruggs, care făcea lobby pentru Venezuela, argumenta că comportamentul britanic viola doctrina Monroe (1823) a SUA. Președintele american Grover Cleveland a adoptat o interpretare largă a doctrinei Monroe, nu numai în interzicerea puterilor Europene de a înființa colonii în Americi, dar a declarat că Americile sunt în sfera de interes a SUA în toate privințele. În cele din urmă britanicii au acceptat arbitrajul SUA, dar în timpul negocierilor au fost în măsură să convingă SUA în marea majoritate a subiectelor. Un tribunal internațional la Paris în 1898 a decis problema și a acordat marea majoritate a teritoriului disputat Guyanei Britanice.

José Gregorio Monagas a fost ales președinte în 1851, iar la data de 24 martie 1854 acesta a proclamat abolirea definitivă a sclaviei.

Începutul secolului al XX-lea

În 1899 Cipriano Castro, cu ajutorul prietenului său Juan Vicente Gómez, au pus mâna pe putere în Caracas cu ajutorul armatei.

Castro nu și-a îndeplinit obligațiile sale de a plăti referitoare la datoriile externe considerabile ale Venezuelei și a refuzat să plătească despăgubiri pentru străinii prinși în războaie civile din Venezuela. Acest lucru a declanșat Criza din…