Siria

Siria (în Arabic: big sau , Sūriyā sau Sūrīyah), oficial Republica Arabă Siriană, este o țară din Asia de Vest, mărginită de Liban și Marea Mediterană la vest, Turcia la nord, Irak la est, Iordania la sud și Israel în sud-vest. Capitala țării este Damasc, unul din cele mai vechi orașe din lume populate continuu. Siria este situată în regiunea supranumită "Cornul Abundenței", care formează un arc adânc începând din Irak, trecând pe la confluența fluviilor Tigru și Eufrat, cuprinzând teritoriul Siriei centrale și al Israelului și continuând până în Valea Nilului în Egipt. La nord și la sud de această regiune, se întind deșerturi vaste și stepe care au fost transformate parțial în ogoare roditoare, datorită irigațiilor artificiale, practicate aici de mii de ani. Controlul guvernului sirian se întinde azi la doar 30-40% din teritoriul de jure al statului și asupra a mai puțin de 60% din populație.

O țară cu câmpii fertile, munți înalți și deșerturi, Siria este casa diversor grupuri etnice și religioase, inclusiv arabi sirieni, greci, armeni, asirieni, kurzi, cerchezi, mandeeni și turci. Printre grupările religioase se numără suniții, creștinii, alaviții, druzii, mandeenii, șiiții, salafiții și yazidii. Arabii suniți constituie cel mai mare grup comunitar din Siria.

Denumirea românească „Siria” era altădată sinonimă cu Levant (cunoscut în arabă ca al-Sham), deși statul modern cuprinde teritorii ale mai multor regate și imperii vechi, inclusiv civilizația eblană a mileniului 3 î. Hr. Capitala sa, Damasc, este printre cele mai vechi orașe locuite continuu. În epoca islamică, Damascul a fost sediul Califatului Omeiad și capitala provincială a Sultanatului Mameluc din Egipt.

Statul sirian modern a fost înființat după Primul Război Mondial ca mandat francez și reprezenta cel mai mare stat arab ce s-a ivit din fostul Levant arab stăpânit de otomani. A devenit independent ca republică parlamentară pe 24 octombrie 1945, când Siria a devenit membru fondator al Națiunilor Unite, act ce a încheiat juridic Mandatul Francez – cu toate că trupele franceze n-au părăsit țara până în aprilie 1946. Perioada de după obținerea independenței a fost tumultoasă și un număr mare de lovituri de stat militare și tentative de lovituri de stat au zguduit țara în perioada anilor 1949–71. Între 1958–61, Siria a intrat într-o scurtă uniune cu Egiptul, care s-a terminat cu lovitura de stat siriană din 1961. Republica Arabă Siriană a apărut la sfârșitul anului 1961, după referendumul constituțional din 1 decembrie, și a fost din ce în ce mai instabilă până la lovitura de stat ba'athistă din 1963, de pe urma căreia Partidul Ba'athist a ajuns la putere, menținându-se acolo până acum. Siria s-a aflat sub Dreptul de Urgență din 1963 până în 2011, suspendând în mod efectiv cele mai multe protecții constituționale pentru cetățeni, iar sistemul său de guvernământ este considerat nedemocratic. Bashar al-Assad a devenit președinte în 2000, fiind precedat de tatăl său Hafez al-Assad, care a fost în funcție din 1970 până în 2000.

În afară de Națiunile Unite, Siria mai este membră a unei organizații internaționale numită Mișcarea de Nealiniere; în prezent este suspendată din Liga Arabă și Organizația Cooperării Islamice și s-a autosuspendat din Uniunea Mediteraneană. Din martie 2011, o parte dintre sirieni, cu ajutor consistent din afara Siriei, este implicată într-o răzvrătire împotriva lui Assad și guvernului Partidului Ba'ath, aceasta fiind parte primăverii arabe, o represiune ce a dus la Războiul Civil Sirian și a făcut din Siria una dintre cele mai puțin pașnice țări din lume. Guvernul interimar alternativ sirian a fost format de grupul de opoziție Coaliția Națională Siriană, în martie 2013. Reprezentanții acestui guvern alternativ au fost invitați să ia locul Siriei în Liga Arabă.

Etimologie

Numele Siria este derivat din termenul de secol 8 î. Hr. „Sura/i” și din denumirile grecești vechi: Σύριοι, Sýrioi, sau Σύροι, Sýroi, ambele fiind inițial derivate de la Aššūrāyu (Asiria) din Mesopotamia de nord. Oricum, din timpul Imperiului Seleucid (323-150 î. Hr.), acest termen a fost aplicat și pentru Levant, și din acest punct grecii au aplicat termenul fără distincție pentru asirienii din Mesopotamia și arameii din Levant. Opinia modernă academică larg acceptată susține puternic argumentul că cuvântul grec este asociat cu înruditul , , fiind în fond derivat din akkadianul . În trecut, alții au crezut că este derivat din Syrion, numele pe care sidonienii l-au dat muntelui Hermon. Oricum, descoperirea inscripției Çineköy în 2000, pare să susțină teoria că termenul Syria derivă de la Asiria, a cărei patrie antică a fost localizată în nordul Irakului modern.

Teritoriul desemnat de cuvânt s-a schimbat cu timpul. Clasic, Siria se află la sfârștiul estului Mediteranei, între Arabia și sudul Asiei Mici din nord, incluzând părți din Irak și având o frontieră, despre care nu știm nimic sigur, în nord-est, pe care Pliniu cel Bătrân o descrie că include, de la vest la est, Commagene, Sophene și Adiabene.

În timpul lui Pliniu, în orice caz, acestă Sirie mai largă a fost divizată în trei provincii sub Imperiul Roman (dar politic independente una de alta): Iudeea, redenumită mai tâziu Palestina în 135 d. Hr. (regiunea corespunde cu Damascul și Libanul modern și cu regiunile Homs; Celesiria (sau „Siria goală”), aflată în sudul râului Eleuteris și în Irak.

Istorie

Antichitatea veche

De la aproximativ 10.000 î.Hr., Siria a fost centrul culturii neolitice, unde a apărut agricultura și creșterea vitelor pentru prima dată în lume. Perioada neolitică ulterioară se caracterizează prin case dreptunghiulare ale culturii Mureybet. În perioada Neoliticului pre-ceramică, oamenii foloseau vase de piatră, ghips și var alb. Găsirea uneltelor obsidiene din Anatolia sunt dovezi ale relațiilor comerciale timpurii. Orașele Hamoukar și Emar au jucat un rol important în timpul Neoliticului târziu și a Epocii Bronzului. Arheologii au demonstrat că civilizația din Siria a fost una din cele mai veche de pe Pământ, probabil precedată doar de cea a Mesopotamiei.

Eblaiții și amoriții

Cea mai veche civilizație bătinașă din regiune a fost Regatul Ebla, aflat în apropierea Idlibului de azi, din nordul Siriei. Ebla pare să fi fost fondat în 3500 î. Hr., și și-a făcut averea treptat, prin comerțul cu statele mesopotamiene Sumer, Asiria și Akkad, precum și cu popoarele hurian și hattian din nord-vest, Asia Mică. Darurile venite din partea faraonului, găsite în timpul excavărilor, confirmă contactul Eblei cu Egiptul.

Unul dintre cele mai vechi texte scrise din Siria este un acord comercial între vizirul Ibrium al Eblei și regatul ambiguu numit Abarsal din jurul anului 2300 î. Hr. Savanții cred că limba eblaită ar fi printre cele mai vechi limbi semitice scrise cunoscute după akkadiană. Recente clasificări ale limbii eblaite au arătat că a fost o limbă semitică răsăriteană, destul de apropiată de limba akkadiană.

Ebla a fost slăbită de un lung război cu Mari, și toată Siria a devenit parte a Imperiului Akkadian după ce cuceririle lui Sargon de Akkad și ale nepotul său Naram-Sin au sfârșit dominația Eblanului asupra Siriei în prima jumătate a secolului 23, î. Hr.

Din secolul 21 î. Hr., hurienii s-au stabilit în părțile nord-estice ale Siriei, pe când restul regiunii a fost dominată de amoriți, Siria a fost numită Pământul Amoriților de către vecinii lor asiro-babilonieni. Limba semitică nord-vestică a amoriților are atestarea cea mai veche din limbile canaanite. a reapărut în această perioadă și a avut o prosperitate reînnoită până a fost cucerită de Hammurabi al Babilonului. De asemenea, Ugaritul s-a ridicat de asemenea în acel timp, aproximativ prin 1800 î. Hr., în apropierea Latakiei moderne. Ugaritica era o limbă semitică apropiată de limbile Canaanite, ce a dezvoltat alfabetul ugaritic. Regatul Ugariților a supraviețuit până la distrugerea sa de către mâinile unor popoare jefuitoare indo-europene ale mării, în secolul 12 î. Hr.

Yamhad (Alepul modern) a dominat nordul Siriei timp de două secole, deși Siria de Est a fost ocupată în secolele 19 și 18 î. Hr. de Vechiul Imperiu Asirian, condus de dinastia Amorită a lui Shamshi-Adad I, și de Imperiul Babilonian care a fost fondat de amoriți. Yamhad a fost descris în tăblițele de la Mari ca cel mai puternic stat din Orientul Apropiat și că are mai mulți vasali decât Hammurabi al Babilonului. Qatnei, a statelor huriene și a Văii Eufratului până la hotarele cu Babilonul. Armata lui Yamhad a dus o campanie departe, la hotarele Elamului (Iranul modern). Yamhad a fost cucerit și distrus, împreună cu Ebla, de hitiți indo-europeni din Asia Mică cam prin 1600 î. Hr.

Din această perioadă, Siria a devenit un teren de bătălie pentru diferite imperii străine. Este vorba de imperiul hitit, imperiul Mitanni, imperiul egiptean, imperiul asirian mediu, și mai puțin Babilonul. Inițial, egiptenii au ocupat mult din sud, pe când hitiții și mitaniții, mult din nord. Oricum Asiria a obținut dominația, distrugând Imperiul Mitanni și anexând teritorii imense deținute înainte de hitiți și Babilon.

Arameii și fenicienii

În jurul secolului 14 î. Hr., diferite popoare semitice s-au ivit pe teritoriu, precum semi-nomazi, care au intrat într-un conflict fără succes, cu Babilonul aflat în est, și cu arameii vorbitori de limbă semitică vestică care i-au absorbit pe amoriții de mai înainte. Suteanii au fost de asemenea subjugați de Asiria și de hitiți pentru secole. Egiptenii au luptat cu hitiții pentru controlul asupra Siriei vestice; lupta și-a atins apogeul cu Bătălia de la Kadesh din 1274 î. Hr. Vestul a rămas parte a imperiului hitit până la distrugerea sa în jurul anului 1200 î. Hr., pe când Siria estică a devenit parte a Imperiului Asirian Mijlociu, care de asemenea a anexat mult din vest în timpul regimului lui Tiglath-Pileser I (1114–1076 î. Hr.).

Odată cu distrugerea hitiților și declinul Asiriei la sfârșitul secolului 11 î. Hr., triburile arameice au preluat controlul asupra unei bune părți din inte…