Irlanda

Irlanda (în ; în , ), denumită și Republica Irlanda (în , în ), este un stat suveran aflat în Europa de Vest, ocupând circa cinci șesimi din insula Irlanda. Capitala și cel mai mare oraș al țării este Dublin, aflat în estul insulei, a cărei arie metropolitană găzduiește aproximativ un sfert din cei 4,6 milioane de locuitori ai țării. Țara are frontieră terestră numai cu Irlanda de Nord, țară componentă a Regatului Unit, restul limitelor țării fiind țărmul Oceanului Atlantic, la sud aflându-se Marea Celtică, la sud-est Canalul Sfântul Gheorghe, și la est Marea Irlandei. Statul este guvernat ca republică parlamentară unitară, șeful statului fiind un președinte ales direct. Șeful guvernului, Taoiseach, este numit în funcție de camera inferioară a parlamentului, Dáil Éireann.

După Războiul Irlandez de Independență, urmat de tratatul anglo-irlandez, Irlanda a obținut independența față de Regatul Unit sub numele de Statul Liber Irlandez în 1922. Irlanda de Nord și-a exercitat opțiunea de a rămâne în cadrul Regatului Unit, prin ceea ce s-a numit Ulster Month. La început dominion în cadrul Commonwealth-ului, Statul Liber a obținut recunoașterea oficială a deplinei independențe legislative din partea guvernului britanic prin statutul de la Westminster din 1931. O a fost adoptată în 1937, prin care numele statului a devenit Irlanda. În 1949, restul îndatoririlor regelui — definite prin — au fost înlăturate, iar Irlanda s-a declarat republică conform . Statul nu a avut relații formale cu Irlanda de Nord de-a lungul a mare parte din secolul al XX-lea, dar din 1999 cele două au cooperat pe mai multe domenii în cadrul înființat prin Acordul din Vinerea Mare.

Irlanda este printre cele mai bogate țări din lume după PIB-ul pe cap de locuitor. După ce a aderat la predecesoarea Uniunii Europene, denumită Comunitatea Economică Europeană, în 1973, Irlanda a pus în aplicare politici economice liberale care au dus la o creștere economică rapidă, ajungând la un nivel considerabil de prosperitate între 1995 și 2007, timp în care a fost denumită „Tigrul Celtic”. Creșterea a fost oprită de o izbucnită în 2008, în conjuncție cu .

În 2011 și în 2013, Irlanda s-a clasat pe locul al șaptelea în lume ca grad de dezvoltare în clasamentul Indicelui Dezvoltării Umane al ONU. Ea are bune performanțe conform mai multor metrici, între care libertatea presei, libertatea economică și libertatea civilă. Irlanda este membră a Uniunii Europene și este membră fondatoare a Consiliului Europei și al OECD. Ea urmează o politică de neutralitate prin nealiniere, nefiind membră NATO, deși participă la Parteneriatul pentru Pace.

Istorie

Preistoria și protoistoria Irlandei

Primii oameni care au venit pe insula Irlanda au fost vânători-culegători, prezența omului în acest teritoriu datând din paleolitic, cu cca 12.500 ani în urmă. Istoria scrisă a insulei începe însă după ce exploratorii Greciei antice au ajuns în regiune. Astfel, Diodorus Siculus și Strabon spuneau despre locuitorii insulei că practicau canibalismul. Cucerirea romană a Britanniei a atras atenția acestei puteri a lumii antice asupra regiunii. Iulius Cezar consemnează în poziția corectă, la vest de Britannia, a insulei pe care o denumea Hibernia. Un secol mai târziu, guvernatorul Britanniei, Gnaeus Julius Agricola, a ținut pe lângă sine o căpetenie irlandeză cu scopul de a supune insula. Planurile lui nu s-au concretizat.

Creștinarea și invaziile vikingilor și normanzilor

Primele referiri clare la evenimente ce s-au petrecut pe insulă, asociate începutului Evului Mediu Timpuriu, apar pe la începutul secolului al V-lea e.n., odată cu creștinarea teritoriului. La 431, papa Celestin I l-a trimis pe Palladius să fie episcop al creștinilor irlandezi, ceea ce dovedește existența cultului creștin pe insulă. Prin tradiție, misiunea Sfântului Patrick este considerată a fi avut loc în această perioadă, dar scrierile lui nu sunt databile cu exactitate. Cert este că procesul de creștinare a Irlandei a fost unul îndelungat, Patrick și Palladius fiind principalii misionari cunoscuți de istorie. De-a lungul Evului Mediu Timpuriu, Irlanda era omogenă etno-cultural, fiind locuită de triburile celtice agrariene ale galilor, dar era divizată din punct de vedere politic, la diverse momente de timp apărând în diverse zone cinci principale formațiuni statale, conduse de structuri dinastice denumite clanuri, dintre care patru formațiuni (Connachta, Laigin, Mumu și Mide) corespund în mare parte teritoriului statului irlandez modern, cealaltă (Ulaid) fiind centrată în actuala Irlandă de Nord. Astfel au găsit insula primii invadatori vikingi, sosiți în anul 795.

La început, vikingii au sosit doar în expediții de pradă, dar ulterior, spre mijlocul secolului al IX-lea, și-au construit porturi fortificate pentru iernat. Însuși orașul Dublin a apărut ca fortificație vikingă spre sfârșitul aceluiași secol. În 902, două regate celtice și-au unit forțele pentru a-i izgoni pe vikingi, cucerind Dublinul (Áth Cliath), dar victoria lor a fost vremelnică, navigatorii nordici revenind în 914. Perioada vikingă a dus la căsătorii mixte și împrumuturi culturale, deși a fost marcată de numeroase conflicte între regii celți autohtoni și cuceritorii nordici. În cele din urmă, în 980, Dublinul, devenit centru de putere al vikingilor, a fost cucerit de gaélii conduși de Máel Sechnaill mac Domnaill, lăsând însă în urmă unele formațiuni statale ale hiberno-nordicilor (regi de origine mixtă celto-vikingă). Din luptele împotriva vikingilor, s-a remarcat și căpetenia Brian Boru care în scurt timp a rivalizat cu Máel Sechnaill, l-a supus în 1002 și s-a proclamat rege al întregii insule. Campaniile duse pentru a-i supune și pe ceilalți conducători de formațiuni statale care s-au revoltat împotriva sa au fost aproape de a aduce prima unificare politică deplină a insulei, dar Brian Boru a murit în bătălia de la Clontarf din 1012.

De-a lungul secolului al XI-lea și primei jumătăți a secolului al XII-lea, teritoriul a continuat să fie împărțit între cele cinci centre de putere, cu câte un „Mare Rege” ("High King") care ocazional reușea să revendice o autoritate mai amplă. Anul 1169 a marcat o nouă epocă istorică pentru Irlanda invazia normandă. Henric al II-lea a fost primul rege al Angliei care a pus piciorul în Irlanda, autorizat fiind de o bulă papală primită în 1155 din partea lui Adrian al IV-lea. Fie prin lupte, fie prin alianțe cu regii celți, normanzii au pătruns la început în partea estică a insulei și au încercat să impună feudalismul, pe fondul unor schimbări climatice care au favorizat agricultura. A fost înființată , un fief papal, titlul de senior al Irlandei fiind acordat de papă regelui Angliei; la rândul său, regele Angliei numea un lord locțiitor care să conducă treburile senioriei. Cu timpul, baronii normanzi au devenit mari proprietari de pământ și au ridicat numeroase cetăți pe insulă, mai ales în preajma zonelor de coastă. Timp de două secole, istoria insulei a fost marcată de rivalitatea între acești baroni și regele Angliei, apogeul puterii baronilor fiind atins în 1297, când aceștia au înființat Parlamentul Irlandei. În prima jumătate a secolului al XIV-lea însă, foametea și ciuma din Europa, care au dus și la intensificarea rebeliunilor conducătorilor gaéli care încercau să recucerească pământurile bogate acaparate de nobilimea normandă și , au condus la declinul puterii normande, cu timpul autoritatea engleză restrângându-se la o zonă fortificată în jurul Dublinului. Normanzii din afara acestei regiuni au fost în timp asimilați de irlandezii autohtoni, preluând de la aceștia limba irlandeză, dar și obiceiurile și structura de clan. A doua jumătate a secolului al XIV-lea și secolul al XV-lea au marcat declinul puterii Angliei, implicată în Războiul de 100 de Ani, și apoi frământată de Războiul celor Două Roze.

Cucerirea engleză

La începutul secolului al XVI-lea, Irlanda era împărțită între:

• fâșia Dublin, adică ceea ce mai rămăsese din Senioria Irlandei, fief papal condus de jure de regele Angliei și de facto de puternicii lorzi-locțiitori din casa Fitzgerald din Kildare;
• teritoriile unor nobili anglo-irlandezi loiali Angliei; și
• teritoriile unor conducători irlandezi, cvasiindependente față de Anglia.

După venirea sa pe tron, Henric al VIII-lea al Angliei a păstrat la început status quoul, dar a început din 1513 o politică de supunere a Irlandei, fie prin acțiuni militare, fie prin înțelegeri cu conducătorii locali, iar în 1542 Henric a proclamat Regatul Irlandei cu el ca rege, într-un gest de sfidare a puterii Papei; în cele din urmă, fiica sa, Mary I, a fost recunoscută de Papă ca regină a Irlandei. Puterea casei Fitzgerald a fost redusă, în ciuda opoziției violente a acesteia cauzată de numirea de către regina Angliei a unui lord-locțiitor din afara familiei și chiar din afara insulei. După mai multe conflicte, Irlanda a intrat în întregime sub dominație engleză la începutul secolului al XVII-lea, la sfârșitul domniei Elisabetei I și la începutul domniei lui Iacob I. Nobilimea irlandeză care a acceptat în cele din urmă autoritatea Londrei era însă predominant catolică, în timp ce noii coloniști ce veneau din Anglia erau protestanți și erau favorizați la alegerea în structurile de putere din Irlanda. La 1640, Parlamentul irlandez era dominat de protestanți, în timp ce regele ducea politici îngăduitoare cu nobilii autohtoni irlandezi. Rebeliunea izbucnită în 1641 nu a putut fi înăbușită deoarece în 1642 a izbucnit Războiul Civil Englez. Rebelii irlandezi au masacrat coloniști protestanți și s-au aliat cu regele Carol I și cu regaliștii din Marea Britanie.

După Restaurația Stuarților, Carol al II-lea a căutat să reconcilieze întrucâtva nobilii irlandezi catolici, dar a păstrat în vigoare confiscările de pământuri impuse de Cromwell. Iacob al II-lea a mers ulterior mai departe, abrogând mai multe legi anticatolice, atitudine ce i-a adus însă detronarea în Revoluția Glorioasă din 1688, el fiind înlocuit de parlamentariștii englezi, susținuț…